Te-ai întrebat vreodată dacă rugăciunile tale sunt mai mult decât un dialog cu tine însuţi, o proiecţie a propriilor tale dorinţe, un produs al imaginaţiei tale febrile? Te-ai gândit uneori că rugăciunea este un act iraţional, ba chiar ridicol, câtă vreme Dumnezeu știe totul? Ai fost frustrat că rugăciunile tale nu au primit răspuns?
Acestea sunt numai câteva dintre întrebările care ne curg prin minte atunci când ne gândim la misterul rugăciunii. Și, dacă nu înţelegem perspectiva biblică asupra rugăciunii, atunci nu vom găsi răspuns la întrebările noastre.
Ce tragedie ar fi să mergem prin viaţă fără să știm unde ne duce drumul pe care suntem sau de ce mergem pe el! Călătoria vieţii merită făcută pentru ea însăși, dar această călătorie are un sens. Biblia ne arată legătura dintre rugăciune și sensul vieţii.
Rugăciunea, chemare și răspuns
Biblia ne învaţă că rugăciunea este un răspuns inspirat al fiinţei create la chemarea și promisiunile Creatorului. „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26).
Ce înseamnă „răspuns inspirat”? Oare Dumnezeu cheamă și răspunde totodată? Cum poate fi rugăciunea și chemare, și răspuns? Pentru a ne clarifica, să ne întoarcem la cartea Geneza. După cădere, Adam și Eva au fost cuprinși de frică și s-au ascuns de prezenţa lui Dumnezeu (sau cel puţin așa au crezut, că se pot ascunde). Dar Creatorul a luat-o pe urma pașilor creaturilor Sale: „Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: «Unde eşti?»” (Geneza 3:9). Dumnezeu a făcut primul pas, El a rostit primul cuvânt după neascultarea omului. Iar Adam I-a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns”(Geneza 3:10).
Dumnezeu a făcut primul pas, El a rostit primul cuvânt după neascultarea omului.
Chemarea lui Dumnezeu și răspunsul la această chemare au făcut posibilă prima conversaţie dintre Creator și om după căderea în păcat. Totuși, în această conversaţie, nu avem o rugăciune, nici măcar în forma ei embrionară, din cauza atitudinii lui Adam: a fugit de Dumnezeu și s-a temut. El a recunoscut situaţia în care a ajuns și a răspuns chemării lui Dumnezeu. Dar nu a fost acel tip de răspuns care să iniţieze o relaţie cu Dumnezeu.
Acesta nu a fost însă sfârșitul întâlnirii. Modul în care Adam a răspuns unei crize în care fusese împins de propria-i neascultare nu L-a împiedicat pe Dumnezeu să răspundă cu iubire, oferindu-i o soluţie la problema sa: „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele” (Geneza 3:21).
Astfel, încă de la început, Scriptura scoate în relief trei lucruri despre relaţia noastră cu Dumnezeu. În primul rând, ea începe cu chemarea plină de iubire a lui Dumnezeu adresată omului, pentru că relaţia este bazată, în mod fundamental, pe dorinţa divină. În al doilea rând, Scriptura ne spune că tendinţa noastră naturală este să fugim de Dumnezeu. Adam a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns” (Geneza 3:10). Frica de Dumnezeu ne transformă în cel mai mare dușman al nostru. În al treilea rând, Dumnezeu este Cel care oferă răspunsuri la temerile care ne fac să fugim. El ne satisface nevoia de a ne proteja de rușinea că ne simţim goi.
Rugăciunea este atât chemarea pe care Dumnezeu o adresează inimii noastre, cât și răspunsul la cele mai profunde nevoi pe care le avem.
Rugăciunea este mijlocul prin care se iniţiază și se întreţine relaţia cu Dumnezeu. Ea este atât chemarea pe care Dumnezeu o adresează inimii noastre, cât și răspunsul la cele mai profunde nevoi pe care le avem. Este atât răspunsul nostru inspirat de Dumnezeu, cât și chemarea care a inspirat acest răspuns. Adevărata rugăciune este o căutare, dar și un răspuns pe care Dumnezeu îl face să răsune în inima noastră.
Rugăciunea nu ţine de o anumită confesiune religioasă, deci nu este moștenirea niciunei tradiţii religioase. Nu trebuie să fii evreu, creștin, hindus, musulman, șintoist sau budist pentru a primi chemarea lui Dumnezeu în conștiinţa ta și pentru a-i răspunde. Chemarea este acolo, în adâncul fiinţei fiecărui om. Ea se găsește inclusiv în ateul care, negându-L pe Dumnezeu, Îl proclamă. Dumnezeu Se află la originea existenţei noastre, iar rugăciunea este chemarea și răspunsul care dă sens vieţii noastre.
Rugăciunea reprezintă, în primul rând, expresia iubirii.
Chiar dacă chemarea lui Dumnezeu se aude în adâncul fiinţei noastre, putem alege să o ignorăm. Adevărul lui Dumnezeu nu este ceva ce trebuie „reţinut” și scos la lumină prin raţionamente simple; el este o chemare care poate fi respinsă (vezi Evrei 3:15).
Astfel rugăciunea reprezintă, în primul rând, expresia iubirii. Este prima chemare a lui Dumnezeu adresată omului. Și, de asemenea, e răspunsul pe care Duhul Sfânt îl inspiră în noi, pentru a răspunde iubirii lui Dumnezeu cu iubire.
Așadar, dacă în rugăciune totul vine de la Dumnezeu, care este partea omului? Cum rămâne cu rugăciunile de mărturisire sau cu cele în care Îi cerem diferite lucruri?
Rugăciunea în tăcere
Psalmii ne ajută să înţelegem sensul profund al rugăciunii și totodată arată care este locul omului când vine vorba de rugăciune. „Taci înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El” (Psalmii 37:7), este sfatul regelui David. Acest îndemn poate fi regăsit și într-unul din psalmii scriși de fiii lui Core: „Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmii 46:10). Acesta este un apel la a rămâne în tăcere, întorcându-ne la Dumnezeu ca sursă a tuturor răspunsurilor. Tăcerea în faţa lui Dumnezeu ne oferă speranţă, pentru că aduce posibilitatea intrării într-o relaţie de încredere cu Creatorul și posibilitatea cunoașterii Lui.
Scriitoarea Ellen White notează: „Când orice altă voce amuţește și în tăcere așteptăm înaintea Lui, liniștea sufletului face să fie mai distinct glasul lui Dumnezeu. El ne spune: «Fii în pace, Eu sunt Dumnezeu». Aceasta este pregătirea eficientă pentru orice lucrare care se face pentru Dumnezeu, în aglomeraţia, graba și încordarea activităţilor intense ale zilei, cel care este astfel revigorat va fi înconjurat cu o atmosferă de lumină și pace. Va fi înzestrat cu o nouă putere, atât fizică, cât și mintală. Viaţa lui va răspândi o mireasmă plăcută și va descoperi altora puterea divină care va atinge inimile oamenilor.”
„Când orice altă voce amuţește și în tăcere așteptăm înaintea Lui, liniștea sufletului face să fie mai distinct glasul lui Dumnezeu.”
Rugăciunea începe cu tăcerea, nu cu vorbele noastre. Nu cu dorinţele și nevoile noastre. Trebuie să reducem la tăcere dorinţele și nevoile pe care le avem, pentru a începe să-L ascultăm pe Dumnezeu. Ceea ce contează cu adevărat este să cerem nu ce credem că avem nevoie, ci claritate pentru a înţelege ceea ce raţiunea noastră finită nu poate cuprinde – prezenţa luminii lui Dumnezeu în viaţa noastră (vezi Ioan 8:12).
Viaţa ne cere să luăm în mod constant decizii, iar noi privim la Dumnezeu pentru răspunsuri. Și adesea nu le găsim, pentru că cerem prea mult de la raţiunea noastră finită. Nu ar trebui să ne gândim cum să-I explicăm lui Dumnezeu dorinţele noastre sau cum să-L facem să ne înţeleagă rugăciunile – chiar dacă ne-am înăbuși orice dorinţă și ne-am resemna să ne purtăm durerea și suferinţele, tot nu am reuși să-L cunoaștem. Să-I cerem mai întâi lui Dumnezeu smerenie, ca să-I simţim prezenţa în inima noastră. Această prezenţă spulberă barajele conștiinţei și oferă pace și odihnă sufletului nostru. Această intrare a veșniciei în inima noastră este ceea ce ne-a promis Iisus atunci când a spus: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12).
Fără Dumnezeu, nu știm ce să cerem și nici nu putem înţelege care sunt adevăratele noastre nevoi.
Prin urmare, nu e vorba despre faptul că Dumnezeu ne satisface dorinţele sau că răspunde cererilor noastre, ci că El devine o realitate pentru noi. Această lumină strălucește în noi ca urmare a rugăciunii adecvate, care nu dă sau nu cere explicaţii despre nimic, ci se roagă ca Dumnezeu să Se explice pe Sine prin noi.
Înseamnă aceasta că nu ar trebui să aducem înaintea Lui nevoile noastre specifice? Nicidecum. Înseamnă că Dumnezeu este originea a tot ce avem nevoie sau cerem. El este înainte de dorinţele noastre. Fără Dumnezeu, nu știm ce să cerem și nici nu putem înţelege care sunt adevăratele noastre nevoi (vezi Romani 8:26), pe care Biblia spune că El le poate împlini: „Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19).
Întruparea și rugăciunea
Dacă rugăciunea este o relaţie între Creator și om, cum se exprimă acest tip de relaţie în viaţă? Cum cunoaște Dumnezeu adâncimile dorinţei din inima credinciosului care se roagă?
Focul rugăciunii nu se epuizează în sufletul celui care se roagă. Rugăciunea nu numai că ne expune în faţa lui Dumnezeu, dar ne deschide și în faţa aproapelui nostru. Ea nu este un solilocviu; nu este un dialog cu propria persoană, cu un obiect sau cu o fiinţă incapabilă să vorbească. Rugăciunea își găsește expresia cea mai înaltă atunci când devine acţiune – o lucrare a iubirii în beneficiul celorlalţi.
Adevărata rugăciune iese din inimă ca o săgeată slobozită din direcţia lui Dumnezeu și care se înfige în inima aproapelui. Nu este aceasta cea mai deplină manifestare a prezenţei lui Dumnezeu printre oameni? Cine altcineva în afară de Dumnezeu ne poate impulsiona să ieșim din noi înșine pentru a căuta ce este bun pentru alţii?
Numai Creatorul, după chipul și asemănarea căruia am fost creaţi, a cărui existenţă este cauza propriei noastre existenţe, ne poate determina să ne întindem mâna pentru a-i ajuta pe semenii noștri. Iubirea, expresia supremă și sublimă a rugăciunii, este veriga dintre rugăciune și etică și, în consecinţă, dintre rugăciune și sensul vieţii.
Sursă: https://semneletimpului.ro/