Singurul vis pe care l-am avut vreodată, acela de a merge la facultate într-o altă ţară, a fost înlocuit de unul mult mai tangibil: vreau să pășesc pe porţile cerului.
Mama a fost botezată în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea când era însărcinată cu mine. În ciuda acestui lucru, nu m-am născut adventistă. Să devii adventist este o alegere pe care o faci prin credinţă. A fost nevoie să Îl accept pe Hristos ca Mântuitor și să aleg să-L urmez oriunde m-ar conduce și să fac tot ceea ce vrea El să fac. Acestea sunt alegeri pe care a fost nevoie să le fac eu însămi.
Mama îmi citea în fiecare săptămână studiul pentru Școala de Sabat și mă învăţa cum să mă rog înainte de a merge la culcare.
După cum mi s-a povestit, mama m-a dus pentru prima dată la biserică atunci când aveam 40 de zile. Am fost prezentată bisericii, iar membrii ei s-au rugat pentru mine și și-au luat angajamentul de a mă învăţa despre Iisus și de a mă îndruma pe calea cea bună. Nu-mi amintesc nimic din toate acestea, desigur, dar, pe măsură ce am crescut, am luat parte la mai multe astfel de servicii religioase de dedicare a copiilor. Mama obișnuia să-mi citească povestiri din Biblie, dar și basme, înainte de a merge la culcare și se asigura că înţeleg că numai primele sunt adevărate. Ea îmi citea în fiecare săptămână studiul pentru Școala de Sabat și mă învăţa cum să mă rog înainte de a mă culca.
De asemenea, m-a ajutat să memorez multe versete din Biblie, pe care le ţin minte și astăzi. În cele din urmă, a fost totuși nevoie să decid eu însămi pe ce drum să merg.
Atunci când am fost puţin mai mare, am început să citesc de una singură studiile Școlii de Sabat. Nu făceam acest lucru din plăcere, ci pentru că simţeam că era o obligaţie pe care trebuia să o îndeplinesc. Nu-mi displăcea să particip la Școala de Sabat, dar în același timp evitam să mă duc, dacă se putea. Îmi plăceau jocurile de acolo și cu siguranţă îmi plăcea să câștig, dar abilităţile mele sociale erau aproape inexistente și vorbeam doar atunci când instructorul punea întrebări sau organiza diferite jocuri. În rest, rămâneam tăcută. Totuși îmi plăcea biserica și eram atrasă de persoana lui Iisus. Auzeam și citeam despre El în fiecare zi, așa că știam că este real. Eram încredinţată că El mă iubea, dar nu reușeam să-L iubesc și eu.
Creștinism fără angajament
Pe măsură ce creșteam, mă străduiam să fiu o bună creștină, dar fără să fac vreun angajament în acest sens. Mama mă întreba frecvent dacă vreau să mă botez și de câte ori mă întreba îmi dădea dureri de cap. Cunoșteam doctrinele creștine, dar nu aveam destul curaj să le trăiesc. Știam că jertfa de pe cruce era reală, că Iisus a murit pentru mine și că trebuia să Îl accept ca Mântuitor al meu, pentru a avea viaţă veșnică. Știam de asemenea că era nevoie de experienţa nașterii din nou pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dar în același timp îmi era teamă.
Avem un Dumnezeu desăvârșit, care alege să ne iubească în ciuda defectelor noastre, și totuși ezităm adesea să ne abandonăm în mâinile Lui. Nu numai că învăţasem despre Dumnezeu din Cuvântul Său, dar fusesem în atâtea ocazii martoră a promisiunilor Lui care au prins viaţă.
Avem un Dumnezeu desăvârșit, care alege să ne iubească în ciuda defectelor noastre, și totuși ezităm adesea să ne abandonăm în mâinile Lui.
Nu aveam mai mult de 5 ani când părinţii mei au ajuns cu mine într-o noapte la camera de gardă. Aveam pneumonie și a fost nevoie să rămân în spital câteva zile. Apoi, la vârsta de 11 ani, am fost bolnavă luni de zile și fiecare doctor părea să aibă o opinie diferită despre ce se întâmpla cu mine. Totul a fost atât de derutant încât m-au trimis chiar la un psiholog pentru a vedea dacă nu cumva inventez totul. După câteva luni au descoperit că bacteriile din amigdalele mele produceau toxine care s-au infiltrat în sânge și în oase. În tot acest timp am văzut minunile lui Dumnezeu manifestate nu doar în viaţa mea, ci și în cea a membrilor familiei mele. Un exemplu pe care vreau să îl amintesc este legat de mama, căreia i s-a spus că nu va mai putea merge, dar, doi ani mai târziu, a câștigat maratonul organizat de școala mea.
Oricât de semnificative au fost, aceste experienţe nu au devenit adevărate momente de cotitură pentru credinţa mea. Reușisem să mă conving că, atâta timp cât continuam să merg la biserică și mă străduiam să fiu un om bun, lucrurile vor fi pe un făgaș bun.
În sfârșit, un moment bun pentru a mă întoarce la Dumnezeu
În cele din urmă, viaţa mea a luat o întorsătură în ultimul an de liceu. Îmi este greu să-mi amintesc tot ce s-a întâmplat fără să mă emoţionez, deși, retrospectiv, evenimentele nu au făcut decât să-mi îmbunătăţească viaţa, forţându-mă să iau o decizie pe care nu avusesem curajul să o iau înainte. Singurul vis pe care îl avusesem vreodată, acela de a studia în străinătate, părea imposibil. Mi se părea că toţi acei ani în care mă străduisem din răsputeri să obţin note mari erau inutili.
Nu aveam bani pentru taxe și nu aveam sprijinul tatălui meu. Realitatea era că niciodată nu se comportase ca un tată cu noi. Înainte, presupuneam că toţi taţii erau ca al meu – distanţi și neinteresaţi de copiii lor. Îmi amintesc că mă gândeam că, atâta vreme cât o iubea pe mama, o să ne fie bine. Numai că nici măcar asta nu se întâmpla. Starea mea emoţională mi-a afectat sănătatea și m-am îmbolnăvit din nou. Nu am spus nimănui la momentul respectiv, dar norul cenușiu care îmi acoperea constant gândurile m-a făcut să cred că sufeream de depresie. Nu mă simţisem niciodată atât de singură și de pierdută.
În acea perioadă în oraș a fost organizată o campanie de tineret la care a participat și pastorul Jonatan Tejel. A fost un eveniment de amploare, la care au luat parte tineri din toate bisericile din capitală și nu numai. Simţeam nevoia să mă ridic atunci când pastorul făcea un apel la inima celor care își doreau să se boteze, dar nu aveam puterea să mă mișc. Chiar și după tot ce se întâmplase, încă îmi era frică. În ultima seară de campanie îmi tot spuneam că trebuie să mă ridic și să fac alegerea pe care îmi doream sincer să o fac. Când pastorul a făcut apelul, am ezitat, apoi am plâns. Mi-ar plăcea să spun că în acea noapte am făcut alegerea de a-L accepta pe Hristos ca Mântuitor al meu, dar adevărul este că nu am fost suficient de inteligentă sau de îndrăzneaţă. În cele din urmă, Duhul Sfânt mi-a dat imboldul de care aveam nevoie, iar eu pur și simplu L-am urmat. Am fost botezată în dimineaţa următoare. Era sâmbătă, 28 februarie 2015.
Dumnezeu, puterea mea
Viaţa nu a devenit simplă ca prin magie, dar nu mai eram singură. Dumnezeu a devenit puterea mea și motivul pentru care inima mea a început să cânte. În acel an mama a fost jefuită, sub ameninţarea armei, la mai puţin de 20 de metri de biserică, în timp ce cobora din autobuz. După acest episod, sora mea a făcut un împrumut pentru a-și cumpăra o mașină. Cu banii rămași, a cumpărat bilete pentru mine și pentru mama, ca să putem vizita un unchi care locuia în străinătate.
Înainte de a pleca am făcut cerere pentru o bursă la cea mai importantă universitate din ţară. Știam că Dumnezeu voia ca eu să urmez medicina. Simţeam această chemare de ceva vreme, dar îmi fusese prea frică să acţionez. Nu existau burse integrale pentru medicină la acea universitate, așa că mi-am depus dosarul pentru o bursă în domeniul ingineriei biomedicale. Încă mai nutream visul de a studia în străinătate și știam că în multe ţări medicina putea fi studiată doar dacă aveai deja o diplomă de licenţă. M-am gândit că ingineria biomedicală ar fi fost un punct bun de plecare.
În dosarul pentru bursă am atașat toate diplomele pe care le aveam. Cel mai important document din tot dosarul rămânea însă o scrisoare în care se preciza că eram membră activă a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și păzeam Sabatul de vinerea de la apusul soarelui până sâmbăta la apus. Două săptămâni mai târziu am fost chemată pentru un test psihometric și asta a fost tot. Eu și mama am plecat din ţară în luna decembrie. Deși nu plecasem în căutarea unui loc de muncă, s-a ivit o oportunitate și am început să lucrăm cu o săptămână înainte de sfârșitul lunii.
Niciodată nu m-am priceput să iau decizii; până la urmă am avut nevoie de ani întregi ca să Îl accept pe Hristos.
Făceam curăţenie pe un coridor când m-a sunat mama. Fusese contactată de un reprezentant al universităţii: îmi era acordată bursa dacă eram de acord să lucrez sâmbăta. Tonul mamei mele era unul autoritar. Mi-a spus că ar trebui să mă duc și poate se va găsi o soluţie. Am ascultat-o în tăcere. Niciodată nu m-am priceput să iau decizii; până la urmă am avut nevoie de ani întregi ca să Îl accept pe Hristos. Totuși, după ce am luat acea decizie, viaţa mea s-a schimbat și mi-am luat angajamentul de a-L alege pe El în fiecare zi. Am așteptat ca mama să termine și i-am spus că nu voi face așa ceva. A fost uimită. Era ceva ce așteptam cu nerăbdare, iar ea a crezut că dădeam cu piciorul unei ocazii fără să o cântăresc mai întâi. Adevărul este că niciodată nu fusesem atât de sigură de ceva. Știam că Dumnezeu avea pregătit ceva mai bun pentru mine.
Nu am intrat la universitate în acel an și nici în următorul, dar Tatăl meu nu m-a uitat. Am devenit mai activă în biserică în toţi acești ani. În cele din urmă, singurul vis pe care l-am avut vreodată, acela de a învăţa în străinătate, a fost înlocuit de unul mai real. Tot ce îmi doresc acum este să ajung în cer, în prezenţa lui Dumnezeu.
Sursă: https://semneletimpului.ro/