Anul 2022 a fost poate mai bogat decât anii precedenţi în evenimente care au afectat întreaga lume.
Nici nu am trecut de trauma produsă de pandemia de Covid-19, că planeta a fost nevoită să suporte, din pricina conflictului militar iscat aproape de graniţele României, o criză energetică și alimentară severă, care prin efecte directe și indirecte alimentează o nouă criză economică globală. În mod cert specialiștii, experţii și analiștii au avut multe subiecte de pus cap la cap, de analizat și de interpretat în 2022. Dar niciunul dintre evenimentele cu impact global din 2022 nu poate să explice singur principalele forţe motrice din societatea în care trăim.
Încerc să observ fenomenele care-și fac loc pe strada existenţei mele și poate un pic mai larg decât atât. Încerc să privesc, atât cât pot, lumea în ansamblul ei și viaţa noastră pe această planetă. Sunt printre cei care nu simt nevoia să se izoleze de actualitate, deși constat iar și iar că una dintre caracteristicile ei cele mai comune este excesul.
Suntem adesea martorii unor dezechilibre sau exagerări nefirești. Materialismul a pus în agenda vieţii noastre acumularea de bunuri drept preocupare de căpătâi. Ne macină idealul abundenţei. Ba chiar utopia surplusului care ar trebui să ne pecetluiască fericirea. Și nu mă refer doar la acumularea de resurse și bunuri materiale sau de resurse financiare, ci și la toate acele trofee cu un contur religios, spiritual.
Simt că, în această cursă în care concurăm împotriva noastră înșine, de fapt nu contează în primul rând ce adunăm și cum reușim acest lucru, ci pur și simplu să avem din ce în ce mai mult. Probabil că abia atunci când avem sau facem ceva în exces căpătăm sentimentul că ne-am pus la adăpost, că avem rezerve, că vom trăi mai bine.
Mărturisesc că am fost afectat de acest derapaj în trecut. Am căzut pradă acestei curse. După cum se întâmplă adesea, cu cât ești mai tânăr, cu atât riscul de a mușca din cașcavalul așezat în cursă este mai mare. Omul este predispus, prin natura lui, la adâncirea în unele experienţe repetate excesiv, mai ales când acestea promit a fi niște soluţii miraculoase la probleme de ordin lăuntric.
Paradoxal, veșnic în căutarea unei vieţi echilibrate, am dobândit de fapt capacitatea nesănătoasă de a abuza mereu mai mult de fiinţele noastre. Uneori, dorim să eliminăm anumite dezechilibre care ne rănesc, dar sfârșim înlocuindu-le cu altele mai rafinate, mai nocive poate, dar acceptabile din punct de vedere social. Excesul în alimentaţie și dietele repetate aproape compulsiv, abuzul de putere pe toate palierele, apetitul exagerat pentru plăcere, munca până la epuizare și idolatrizarea succesului sunt doar câteva secvenţe ale unui mod nefericit în care am găsit cu cale de multe ori să ne organizăm viaţa și emoţiile.
Un reper vechi și actual
Este relevant să facem recurs la o parabolă rostită de Domnul Iisus Hristos. În Evanghelia după Luca, în capitolul 12, eroul central al parabolei este un om bogat care avea un domeniu arabil. În anul respectiv recolta fusese simţitor mai mare. Gospodarul a decis că va demola grânarele mici, ca să facă loc pentru altele mai mari, capabile să stocheze toată recolta.
Ideea de acumulare peste măsură nu doar că nu a fost o idee bună, ci, în evaluarea lui Iisus, a fost una de-a dreptul fatală. Pentru acest om a însemnat să piardă totul: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul, și lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12:20). Acumularea în exces a echivalat cu pierderea sufletului. Noaptea aceea a fost cu adevărat întunecată.
Parabola lui Iisus arată fără echivoc către nevoia de echilibru. Subliniază necesitatea unei așezări lăuntrice, fără doze emoţionale disproporţionate, fără incendierea raţiunii până la epuizare. A fi ponderat este o virtute descrisă sugestiv perândurile sfinte ale Bibliei: „Nu fi prea neprihănit și nu te arăta prea înţelept. Pentru ce să te pierzi singur? Dar nu fi nici peste măsură de rău și nu fi fără minte. Pentru ce vrei să mori înainte de vreme?” (Eclesiastul 7,16,17).
Pentru mine, echilibrul înseamnă să am capacitate de selecţie și sinteză critică. Să evit extremele otrăvitoare ale soluţiilor aparent unice. Să adun la un loc toate elementele exterioare și interioare fiinţei mele pentru a le da un sens și o direcţie. De o bucată de vreme, am găsit necesar și provocator să dezvolt filtre emoţionale mai sănătoase, capabile să mă protejeze de multe dintre asalturile din exterior. E un proces de durată, dar necesar.
Am descoperit că a mă ocupa exclusiv de intelect, a dobândi hrană doar pentru minte, nu a fost o cale tocmai înţeleaptă pentru mine și pentru cei din jurul meu. Dezvoltarea intelectuală trebuie urmărită împreună cu alte dimensiuni importante ale fiinţei umane. Creșterea spirituală are mai multe șanse de reușită dacă este conectată la dezvoltarea inteligenţei emoţionale. Alături de acestea, conţinutul vieţii noastre este modelat de evenimente și trăiri exterioare. Ceea ce mi se întâmplă din afară nu este fatalitate sau noroc, ci mai degrabă o nouă ocazie de creștere, de dezvoltare, de autodepășire.
Odată plecat pe acest drum, știu că voi trece inevitabil și prin valea plângerii. De fapt, am mai fost în această staţie și am învăţat să plâng, dar acum deprind lecţia de a nu cădea în capcana lamentărilor nesfârșite. Înţeleg că uneori este necesar să sufăr, fără ca din acest motiv să fiu învăluit în disperare. Dar parcursul vieţii m-a dus și pe meridiane însorite. Am gustat adesea bucuria, și am învăţat să o fac fără să cad pradă hedonismului.
Această reflecţie nu este un îndemn plat la a fi căldicel, la a nu trăi viaţa cu adevărat, ci mereu controlat până la insuportabil. Nu este un apel la corectitudine politică, nici o sugestie populară la a învăţa mersul pe sârmă. Este mai degrabă o invitaţie la a privi lucrurile și viaţa în ansamblu ca o acumulare de factori, evenimente și trăiri care trebuie gestionate cumpătat. Pentru că viaţa este capricioasă, uneori fierbinte, alteori de gheaţă, prin însăși natura ei. Însă toate aceste elemente formează un ecosistem în care fiinţa umană este provocată să se dezvolte armonios. Abia atunci toate prind contur, culoare și sens, ca într-un tablou de van Gogh.
Dacă aș încerca să dau o formă succintă iureșului de idei și gânduri, aș alege să sintetizez în trei seturi de afirmaţii ce înseamnă pentru mine să fiu echilibrat:
Să fiu echilibrat înseamnă să simt nevoia de a înţelege cât mai just cu putinţă valoarea evenimentelor (pozitive sau negative) din jurul meu. Nu voi nega, nici nu voi subestima impactul suferinţei, ci voi încerca să-i confer pe cât se poate un loc just în imaginea de ansamblu. În același timp, nu voi exagera sau escalada momentul de bucurie și plăcere, ci îl voi trăi firesc, fără a-l absolutiza spre a stârni invidia altora mai puţin norocoși.
Să fiu echilibrat înseamnă să învăţ să cunosc valoarea persoanelor din jurul meu. Să știu să-i fac pe cei de lângă mine să se simtă valoroși fără a-mi devaloriza propria persoană. Să le amplific sentimentul valorii sinelui fără a crea impresia că sunt lingușitor sau duplicitar. Să le dau importanţa onestă de care sunt mai mult sau mai puţin conștienţi.
Să fiu echilibrat înseamnă să-mi cunosc și să-mi asum propria valoare. Să fiu valoros fără a-i devaloriza pe ceilalţi. Să aplic metode de reglaj fin pentru a descoperi importanţa propriei persoane fără a cădea în păcatul mândriei. Nu întâmplător ni se spune că, pentru a-ţi iubi aproapele, e nevoie să te iubești pe tine însuţi mai întâi.
Așadar, avem o misiune de îndeplinit. După ce ne vom fi săturat să acumulăm pentru a ne simţi în siguranţă, vom avea șansa de a ne descoperi vocaţia de a oferi, de a dărui. Ne vom depăși condiţia nedorită de sclavi ai împrejurărilor și ai dorinţelor excesive și vom deveni oameni liberi, care întâmpină orice încercare și ispită prin exerciţiul demnităţii, al hotărârii și al echilibrului.
Sursă: https://semneletimpului.ro/