AcasăAnalizeDe ce oamenii de știinţă interpretează diferit realitatea?

De ce oamenii de știinţă interpretează diferit realitatea?

„Știinţa nu duce la certitudine. Concluziile sale sunt întotdeauna incomplete, provizorii și supuse revizuirii.” – Ian Barbour, Religion in an Age of Science („Religia într-o epocă a știinţei”)

Se presupune în general că persoanele bine educate care își dedică viaţa profesională studiului știinţific al naturii sunt capabile să abordeze subiectele cu o atitudine imparţială. Folosind echipamente sofisticate, acestea fac observaţii atente, efectuează experimente, elaborează ipoteze, propun teorii și ajung la concluzii obiective în domeniile lor de expertiză.

Cu toate acestea, oameni de știinţă care aplică metoda știinţifică utilizând echipamente similare pentru a studia același aspect al naturii pot ajunge și ajung la concluzii diferite. De ce se întâmplă acest lucru? Răspunsul la această întrebare poate fi găsit la trei niveluri.

Diferenţe de interpretare

Unele motive comune pentru care oamenii de știinţă ajung la concluzii diferite în cadrul cercetărilor lor ţin de cât de mare și de sigur este eșantionul de date colectate, de cât de adecvat sunt proiectate experimentele efectuate, de cât de precis este echipamentul utilizat sau pur și simplu de erori umane. Acești factori pot fi de obicei remediaţi pe măsură ce alţi oameni de știinţă află despre rezultate, analizează procedurile, datele și constatările, apoi încearcă să reproducă observaţiile sau experimentele și, în final, stabilesc ce concluzii sau descoperiri sunt favorizate de greutatea dovezilor. Acest proces este ceea ce face ca știinţa să fie una dintre cele mai interesante activităţi umane.

În martie 1989, doi electrochimiști consacraţi – Martin Fleischmann și Stanley Pons – au anunţat că au produs fuziune nucleară la temperatura camerei, folosind apă grea și un electrod de paladiu. Reacţia comunităţii știinţifice internaţionale a fost imediată, deoarece implicaţiile financiare ale producerii de energie la un cost foarte scăzut sunt enorme. În anii care au urmat, experimente similare au fost efectuate în multe ţări, au fost convocate conferinţe pe această temă și au fost înfiinţate centre de cercetare bine finanţate. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor de știinţă nu au reușit să reproducă rezultatele iniţiale și, ca urmare, au ajuns la concluzia că dovezile nu susţin afirmaţia iniţială.[1]

Paradigme diferite

Un motiv mai profund pentru dezacordul dintre oamenii de știinţă cu privire la o anumită problemă poate ţine de paradigme știinţifice diferite, un concept propus de Thomas S. Kuhn.[2] În opinia sa, știinţa nu este un efort obiectiv și autonom din punct de vedere empiric, ci o activitate colectivă influenţată de factori sociali și istorici.

În timpul perioadelor de „știinţă normală”, susţine el, comunitatea știinţifică operează pe baza unui model sau a unei paradigme general acceptate. Cu toate acestea, rezultatele care nu se încadrează în aceste înţelegeri se acumulează treptat, până când are loc o „schimbare de paradigmă”. În acel moment, un nou consens și o nouă paradigmă oferă un nou set de ipoteze care servesc drept bază pentru a face știinţă. Kuhn oferă exemplul schimbării de paradigmă care a avut loc atunci când viziunea geocentrică ptolemaică cu privire la univers a fost înlocuită de modelul heliocentric al sistemului solar dezvoltat de Copernic.

O altă schimbare semnificativă de paradigmă a avut loc în știinţele pământului în anii 1960, când greutatea dovezilor a confirmat ideile pe care Alfred Wegener (1880–1930) le avansase cu privire la mișcarea continentelor. Până atunci, se credea că diferitele continente erau imobile și că fuseseră legate între ele prin poduri terestre care se scufundaseră ulterior. Însă în timpul unei conferinţe din 1912, Wegener a propus că, la început, continentele făcuseră parte dintr-un supercontinent (pe care l-a numit Pangeea) și că, mai târziu, acestea s-au îndepărtat unele de altele.

În 1915, a publicat această teorie într-o carte despre originea continentelor și a oceanelor. Timp de câteva decenii, teoria propusă de el privind deriva continentelor a fost respinsă de geologii preeminenţi, în parte din cauza inerţiei intelectuale și, mai ales, din cauza lipsei unor dovezi concrete și a unui mecanism explicativ. Însă după ce s-au acumulat noi date substanţiale, ideea lui a fost acceptată ca fiind valabilă și reprezintă în prezent paradigma de lucru în geologie, geofizică, oceanografie și paleontologie.

Dezbaterea actuală în jurul schimbărilor climatice oferă cel mai bun exemplu de dezacord bazat pe paradigmă.

Timp de mai mulţi ani, un grup de oameni de știinţă a analizat date care sugerează o creștere constantă de dată recentă a temperaturilor planetei noastre. Proiecţiile modelelor computerizate indică faptul că, dacă încălzirea globală continuă în ritmul actual, omenirea se va confrunta cu o serie de catastrofe ireversibile. Cu toate acestea, oamenii de știinţă nu sunt de acord cu privire la cauză; de aici și cele două paradigme contrastante aflate în joc.

Un grup consideră că recenta creștere a temperaturilor este cauzată de ciclurile climatice naturale, care se produc independent de activitatea umană. Oamenii de știinţă care folosesc această paradigmă pun accentul pe corelaţia dintre ciclurile solare și temperaturile globale. Celălalt grup crede că activitatea umană este responsabilă pentru creșterea temperaturilor globale.

Oamenii de știinţă care folosesc această paradigmă caută corelaţii între emisiile de carbon și de alte gaze și indicii ale schimbărilor climatice. Desigur, implicaţiile etice, economice și politice ale acestei dezbateri și rezultatele ei complică problema. Cu toate acestea, odată ce această controversă va fi soluţionată, este posibil să se fi produs o schimbare de paradigmă, urmată de mai multe politici guvernamentale sau mandate internaţionale privind efluenţii și poluarea.[3]

Totuși, la un nivel mai profund, dezacordurile dintre oamenii de știinţă din mai multe domenii pot ţine de regulile care ar trebui aplicate în interpretarea originii lumii naturale și a legilor sale de funcţionare. Există sau nu o Fiinţă Supremă care a proiectat, a creat și întreţine universul și făpturile din el?[4] Această dezbatere a crescut în intensitate începând cu anii 1800, în special după ce Charles Darwin și-a publicat cartea Despre originea speciilor, în 1859.

De ce oameni de știinţă onești nu sunt de acord în privinţa acestei întrebări fundamentale? Și, mai important, este aceasta o problemă care poate fi rezolvată prin aplicarea metodei știinţifice? Aceste întrebări ne duc la discuţia despre conceptul de viziune asupra lumii.[5]

Viziunile asupra lumii și implicaţiile lor

Toţi oamenii, inclusiv oamenii de știinţă, își dezvoltă o viziune asupra lumii prin care înţeleg, interpretează și explică realitatea la nivelul ei fundamental. Deoarece cu toţii dorim să dăm un sens experienţelor noastre, viziunea noastră personală asupra lumii servește ca o hartă mintală care ne orientează în deciziile și acţiunile noastre.[6]

Nu este nevoie de o diplomă în filozofie pentru a avea o viziune asupra lumii. Nici măcar oamenii de știinţă nu sunt în măsură să abordeze studiul unui obiect, organism sau fenomen cu o atitudine complet obiectivă – toţi aduc în investigaţia lor un set particular de înţelegeri și ipoteze privind universul și viaţa, o viziune asupra lumii.[7]

Viziunea personală asupra lumii începe să se contureze în adolescenţă și se maturizează la începutul vârstei adulte. Ea este iniţial rezultatul unor influenţe diverse – familia, studiile, mass-media și cultura înconjurătoare. Continuăm să îi ajustăm contururile pe tot parcursul vieţii, ca urmare a unor informaţii și experienţe noi.

În forma sa cea mai elementară, o viziune asupra lumii răspunde la patru întrebări:[8]

Cine sunt eu? – Originea, natura și scopul fiinţelor umane.

Unde mă aflu? – Natura și întinderea realităţii.

Ce este greșit? – Cauza nedreptăţii, a suferinţei, a răului și a morţii.

Care este soluţia? – Modalităţi de depășire a acestor obstacole care stau în calea împlinirii umane.

Desigur, acest set de întrebări de bază ar putea fi cu ușurinţă extins.[9] În cele din urmă, viziunea noastră asupra lumii ne oferă fundamentul pentru valorile pe care le avem și se reflectă în deciziile și comportamentul nostru. Ea ne influenţează, de exemplu, alegerea vocaţiei sau a profesiei, relaţia cu alţi oameni, modul în care ne cheltuim resursele financiare și în care utilizăm tehnologia, atitudinea faţă de mediu și chiar deciziile sociopolitice în materie de justiţie și pace.

Răspunsurile pe care le dăm la întrebările enumerate mai sus pot fi legate de o poveste atotcuprinzătoare (o metanaraţiune) care integrează conceptele de origine, scop, semnificaţie și destin. Imaginaţi-vă, de exemplu, cum doi oameni de știinţă bine pregătiţi, cu viziuni diferite asupra lumii – de exemplu, un creștin care crede în Biblie și un evoluţionist neodarwinist –, și-ar structura și articula naraţiunea de ansamblu din perspectiva lor individuală.

Este demn de remarcat faptul că impactul pe care viziunea despre lume a omului de știinţă îl are asupra întrebărilor, metodelor și rezultatelor cercetării a fost mult mai semnificativ în știinţele istorice și cosmice decât în știinţele experimentale și matematice.

Principalele viziuni asupra lumii

De-a lungul istoriei consemnate în scris, oamenii au adoptat trei viziuni majore asupra lumii, care pot fi rezumate după cum urmează:

Teismul postulează existenţa unui Dumnezeu personal care este Creatorul și Suveranul universului. Această Fiinţă Supremă este separată de creaţia Sa, dar acţionează în funcţionarea acesteia.

Panteismul identifică o divinitate impersonală cu forţele și mecanismele naturii. Realitatea constă în univers plus Dumnezeu. Acestea se întrepătrund și interacţionează reciproc.

Naturalismul presupune că realitatea constă din universul material care funcţionează conform legilor naturale și din nimic altceva.

Deși există varietăţi și subansambluri ale celor trei viziuni majore asupra lumii, acestea pot fi prezentate în felul următor:

Este bine știut faptul că știinţa modernă a apărut în anii 1500 și 1600, în contextul unei culturi teiste care era predominant creștină.

Gânditorii și oamenii de știinţă pionieri în diverse discipline – cum ar fi Copernic, Galileo, Kepler, Pascal, Boyle, Newton, Halley și alţii – credeau într-un Dumnezeu Creator care a stabilit în univers și în natură legi de funcţionare ce puteau fi descoperite și aplicate în beneficiul omenirii. În schimb, culturile în care predomina panteismul nu erau un mediu favorabil pentru demersuri știinţifice, deoarece natura era considerată divină și, prin urmare, sacră.[10]

Unele abordări mai recente încearcă să stabilească legături între aceste viziuni de bază ale lumii. Evoluţia teistă, de exemplu, încearcă să facă legătura între creștinism și naturalism, propunând că Dumnezeu operează în lume prin intermediul procesului de evoluţie. Neopanteismul, la rândul său, sugerează legături strânse între materialismul știinţific și misticismul religios.[11]

oamenii de știinţă Când credinţa și știinţa se ciocnesc
S-ar putea să nu rezolvăm niciodată pe deplin tensiunea dintre credinţă și știinţă, dar putem învăţa să o gestionăm. Secretul înţelegerii acestei tensiuni este de a recunoaște presupoziţiile diferite cu care operează credinţa și știinţa în ce-L privește pe Dumnezeu și natura.

Viziuni contrastante asupra lumii

În ultimii 150 de ani, comunitatea știinţifică s-a îndepărtat treptat de rădăcinile sale creștine și și-a asumat o viziune naturalistă asupra lumii, viziune care respinge orice intervenţie supranaturală sau semnificaţie transcendentă. Această viziune asupra lumii constituie cadrul în care se predau în general știinţele, în care se efectuează cercetări și în care sunt respinse sau acceptate pentru publicare articolele știinţifice.

Cea mai populară expresie actuală a acestei viziuni asupra lumii este umanismul secular.[12] Contrastul dintre principiile de bază ale creștinismului biblic și umanismul secular – ca reprezentante ale teismului și ale naturalismului – poate fi rezumat în tabelul următor.

Concept-cheie Creștinismul biblic Umanismul secular
Realitatea primă Un Dumnezeu transcendent care acţionează în univers și care poate fi cunoscut de oameni pe baza revelaţiei de Sine. Materie inanimată și energie.
Originea universului și a vieţii Ambele au fost create de Dumnezeu prin puterea cuvântului Său și funcţionează pe baza legilor cauzei și efectului, într-un sistem pe care El îl susţine și în care El acţionează în mod liber. Universul este etern sau a început cu o explozie cosmică subită și funcţionează pe baza legilor cauzei și efectului, într-un sistem închis. Viaţa a apărut din neviaţă prin intermediul întâmplării și al legilor naturale.
Mijloacele de a cunoaște adevărul Descoperirea de Sine a lui Dumnezeu în lucrurile create, în Scriptură și îndeosebi în persoana lui Isus Hristos. Dumnezeu mai comunică cu oamenii și prin conștiinţa și raţiunea lor, iluminate și ghidate de Duhul Sfânt. Raţiunea și intuiţia umană, care lucrează și sunt confirmate prin metoda știinţifică. Pentru alţii, adevărul, dacă chiar există, le este inaccesibil oamenilor. În ultimă instanţă, cunoașterea și adevărul sunt relative, depinzând de cultură, timp și loc.
Originea și natura omului Omul este o fiinţă spirituală creată perfectă după imaginea lui Dumnezeu, capabilă de decizii morale libere, dar aflată acum într-o stare imperfectă. Omul este doar o altă formă de organism viu, care a apărut prin procese de evoluţie neghidate.
Istoria omenirii În ultimă instanţă, este o succesiune plină de sens a evenimentelor, ghidată de deciziile libere ale oamenilor, dar supervizată de Dumnezeu, care acţionează pentru a-Și împlini planul pentru binele făpturilor Sale. Este impredictibilă și fără un scop atotcuprinzător; este ghidată atât de deciziile oamenilor, cât și de forţe naturale aflate dincolo de puterea omului de a le înţelege sau controla.
Fundamentul moralităţii Caracterul neschimbător al lui Dumnezeu (care este milos și drept), descoperit în viaţa lui Isus Hristos și în Scriptură. Opinia majorităţii, obiceiurile contemporane, circumstanţele particulare sau o combinaţie a tuturor acestora.
Principala cauză a situaţiei nefericite a omenirii Răzvrătirea conștientă împotriva lui Dumnezeu și a principiilor Lui; o încercare de a întrona omul ca fiinţă autonomă; ca urmare, imaginea lui Dumnezeu din oameni a fost ștearsă și întreaga lume suferă. Necunoașterea adevăratului potenţial al omului, legile proaste, incompetenţa guvernelor, lipsa cooperării dintre oameni și defectele naturale ale oamenilor, printre altele.
Principala soluţie la situaţia nefericită a omenirii Renașterea spirituală: încredere în iertarea divină prin Isus Hristos, ceea ce duce la o viaţă de ascultare iubitoare de Dumnezeu, o concepţie despre sine corectă, pace interioară și relaţii armonioase. Educaţie mai bună, sprijinirea știinţei, progres tehnologic, legi drepte, guvernare competentă, mai multă toleranţă și cooperare între oameni, eugenie și grijă mai mare pentru biosferă, printre altele.
Moartea O paranteză în care omul este inconștient și care durează până în ziua judecăţii finale a lui Dumnezeu. (Pentru alţi creștini: intrarea într-o altă stare de conștiinţă.) Sfârșitul existenţei umane în toate dimensiunile ei.
Destinul final al oamenilor Fiinţe transformate care trăiesc veșnic pe un pământ nou sau anihilare veșnică. (Pentru alţi creștini: pedeapsă veșnică.) Neant și dispariţie completă.

Naraţiunea viziunii biblice asupra lumii

Existenţa lui Dumnezeu și dacă El a creat sau nu universul și viaţa sunt, prin definiţie, întrebări care depășesc domeniul de aplicare și capacitatea știinţei naturaliste. Răspunsurile la astfel de întrebări se bazează pe presupoziţii caracteristice viziunii asupra lumii, presupoziţii care se bazează pe dovezi care pot fi sau nu satisfăcătoare pentru diverși oameni de știinţă la fel de competenţi. Cu toate acestea, aceste răspunsuri influenţează dezvoltarea ipotezelor și a tezelor și interpretarea datelor în multe demersuri știinţifice.

De la începutul știinţei moderne, oamenii de știinţă creștini au lucrat pornind de la premisa că Creatorul universului și al vieţii este același Dumnezeu care a comunicat cu oamenii prin intermediul Scripturii. Creștinii care își ancorează convingerile în Biblie dezvoltă o viziune asupra lumii și o naraţiune care, așa cum le-au interpretat adventiștii de ziua a șaptea, includ șapte momente-cheie din istoria cosmică:

Creaţia din cer. La un moment dat, în trecutul îndepărtat, Dumnezeu creează un univers perfect și îl populează cu fiinţe inteligente și libere.

Rebeliunea din cer. O fiinţă glorificată se răzvrătește împotriva principiilor lui Dumnezeu și, după o luptă, este alungată pe pământ împreună cu adepţii săi.

Creaţia de pe pământ. Pe parcursul a șase zile din trecutul recent, Dumnezeu face această planetă locuibilă și creează viaţa vegetală și animală, inclusiv prima pereche de oameni, care sunt înzestraţi cu liber-arbitru.

Căderea de pe pământ. Ispitit de fiinţa rebelă, primul cuplu nu I se supune lui Dumnezeu, și întreaga reţea de viaţă de pe această planetă suferă consecinţele, inclusiv un potop global devastator.

Răscumpărarea. Isus Hristos, Creatorul Însuși, vine pe pământ pentru a-i salva pe oamenii căzuţi, oferindu-le mântuire gratuită și puterea de a trăi o viaţă transformată.

A doua venire. La sfârșitul timpului, Hristos revine în glorie, așa cum a promis, și le acordă nemurire celor care I-au acceptat oferta de iertare și mântuire.

Sfârșitul. După ce trece un mileniu, Hristos revine pentru a executa judecata finală, elimină răul și restabilește întreaga creaţie la stare de perfecţiune iniţială, care va dura veșnic.

oamenii de știinţă
Viziunea biblică asupra lumii și naraţiunea sa atotcuprinzătoare sunt atractive pentru că oferă un răspuns coerent în sine la întrebările-cheie conţinute în orice viziune asupra lumii.

Această viziune asupra lumii oferă o explicaţie satisfăcătoare pentru ceea ce învăţăm, descoperim sau trăim în viaţa reală și dă sens și speranţă transcendentă celor mai profunde dorinţe ale omului. În același timp, viziunea noastră creștină asupra lumii este mereu în curs de dezvoltare, sub îndrumarea Duhului Sfânt, deoarece înţelegerea noastră despre revelaţia lui Dumnezeu este limitată și progresivă.[13]

Concluzie

După cum am văzut, oameni de știinţă la fel de capabili ajung la concluzii diferite din cauza unor factori metodologici, a faptului că lucrează în cadrul unor paradigme diferite sau a viziunilor contrastante asupra lumii pe care le-au îmbrăţișat. Cu toate acestea, oamenii de știinţă creștini care efectuează cercetări din perspectiva viziunii biblice asupra lumii pot lucra în mod confortabil alături de alţi oameni de știinţă care poate nu le împărtășesc ipotezele și, cu toate acestea, pot ajunge împreună la constatări importante și concluzii respectabile.

Cei care acceptă naraţiunea biblică ca fiind adevărată și demnă de încredere se bucură de avantajul de a avea la dispoziţie opţiuni și perspective suplimentare oferite de Creator în Scriptură, care pot genera întrebări de cercetare ce pot duce la ipoteze, explicaţii și descoperiri fructuoase.[14]

Sursă: https://semneletimpului.ro/

Note:

[1]„Vezi, de exemplu, Fred Nadis, Undead Science: Science Studies and the Afterlife of Cold Fusion, Rutgers University Press, New Brunswick, NJ, 2002, sau Hideo Kozima, The Science of the Cold Fusion Phenomenon, Elsevier, Oxford, 2006.”

[2]„Vezi Thomas S. Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions, University of Chicago Press, Chicago, IL, 1962, 1970, 1996.”
[3]„Grupurile de domenii știinţifice tind să funcţioneze în cadrul unei paradigme comune, pe care Thomas Kuhn a numit-o «matrice disciplinară» în post-scriptumul la ediţia din 1970 a cărţii sale. Să luăm, de exemplu, ipotezele, metodele și întrebările de cercetare preferate care sunt comune știinţelor istorice (arheologie, geologie, paleontologie), știinţelor cosmice (astronomie, astrofizică, știinţa spaţiului), știinţelor experimentale (biologie, chimie, fizică) sau știinţelor comportamentale (psihologie, psihiatrie, sociologie).”
[4]„Vezi Roy A. Clouser, The Myth of Religious Neutrality: An Essay on the Hidden Role of Religious Belief in Theories, ed. rev., University of Notre Dame Press, Notre Dame, IN, 2005.”
[5]„Vezi David K. Naugle, Worldview: The History of a Concept, William B. Eerdmans, Grand Rapids, MI, 2002.”
[6]„Vezi Nancy Pearcey, Total Truth: Liberating Christianity from Its Cultural Captivity, Crossway Books, Wheaton, IL, 2004.”
[7]„Michael Polanyi a elaborat aceste concepte în cărţile sale Personal Knowledge: Towards a Post-Critical Philosophy (University of Chicago Press, Chicago, IL, 1958, 1962) și The Tacit Dimension (Doubleday, Garden City, NY, 1966).”
[8]„Vezi Brian J. Walsh și J. Richard Middleton, The Transforming Vision: Shaping a Christian World View, InterVarsity Press, Downers Grove, IL, 1984.”
[9]„În The Universe Next Door: A Basic Worldview Catalogue, ed. a 3-a, InterVarsity Press, Downers Grove, IL, 1997, James W. Sire sugerează șapte întrebări legate de viziunea asupra lumii: Ce este realitatea primă – ceea ce este cu adevărat real? Care este natura realităţii externe, adică a lumii din jurul nostru? Ce este o fiinţă umană? Ce se întâmplă cu o persoană când moare? De ce este posibil să știm ceva? Cum putem ști ce este bine și ce este rău? Care este sensul istoriei omenirii?”
[10]„În plus, zeii imprevizibili ai culturilor păgâne nu puteau oferi relaţia de tip cauză-efect, care este esenţială pentru știinţă. Vezi Ariel A. Roth, Science Finds God, Autumn House, Hagerstown, MD, 2008 (pentru ediţia în română, vezi Ariel A. Roth, Știinţa Îl descoperă pe Dumnezeu, Viaţă și Sănătate, Pantelimon, 2016).”
[11]„În The Tao of Physics: An Exploration of the Parallels between Modern Physics and Eastern Mysticism (1975), Fritjof Capra afirmă că fizica și metafizica sunt interconectate.”
[12]„Paul Kurtz (n. 1925) a fost un purtător de cuvânt preeminent al acestei viziuni asupra lumii prin numeroasele sale cărţi, printre care A Secular Humanist Declaration (1980) și In Defense of Secular Humanism (1983), precum și în calitate de editor al Humanist Manifesto I și II (1984).”
[13]„Vezi Steve Wilkens și Mark L. Sanford, Hidden Worldviews: Eight Cultural Stories That Shape Our Lives, IVP Academic, Downers Grove, IL, 2009.”
[14]„Vezi Leonard Brand, Faith, Reason, and Earth History: A Paradigm of Earth and Biological Origins by Intelligent Design, ed. a 2-a, Andrews University Press, Berrien Springs, MI, 2009.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

5,003FaniÎmi place
328CititoriConectați-vă
41CititoriConectați-vă
1,790AbonațiAbonați-vă

ARTICOLE RECENTE

L-am ales pe Dumnezeu

Singurul vis pe care l-am avut vreodată, acela de a merge la facultate într-o altă ţară, a fost înlocuit de unul mult mai tangibil: vreau să pășesc pe porţile cerului. Mama a fost botezată în Biserica...

Rugăciunea și sensul vieţii

Te-ai întrebat vreodată dacă rugăciunile tale sunt mai mult decât un dialog cu tine însuţi, o proiecţie a propriilor tale dorinţe, un produs al imaginaţiei tale febrile? Te-ai gândit uneori că rugăciunea este un...

Anna Casian-Musteață – Cum să ne îngrijim casa într-un mod mai ecologic

Ați obosit de produsele chimice de curățenie? Atunci să știți că vă puteți păstra casa curată, fără a produce daune sănătății dvs.

ALTE ARTICOLE

L-am ales pe Dumnezeu

Singurul vis pe care l-am avut vreodată, acela de a merge la facultate într-o altă ţară, a fost înlocuit de unul mult mai tangibil: vreau să pășesc pe porţile cerului. Mama a fost botezată în Biserica...

Rugăciunea și sensul vieţii

Te-ai întrebat vreodată dacă rugăciunile tale sunt mai mult decât un dialog cu tine însuţi, o proiecţie a propriilor tale dorinţe, un produs al imaginaţiei tale febrile? Te-ai gândit uneori că rugăciunea este un...

Cum să creștem acolo unde ne-a așezat Dumnezeu

Ţi-ai făcut timp vreodată să te minunezi de frumuseţea unui copac? Înalţi, maiestuoși și puternici, copacii ne furnizează oxigenul de care avem nevoie pentru a trăi. Într-un editorial al revistei Reader’s Digest am găsit recent o poveste...