Când privesc la puii care eclozează într‑un cuib și încep să pună în scenă comportamentele instinctive ale speciei lor, mă gândesc la ce am putea înţelege despre noi, despre specia umană, dacă am avea perspectiva unui asemenea observator privilegiat.
Dincolo de comportamentele specifice instinctului de supravieţuire, cred că ne‑ar fascina, la un moment dat, maniera în care oamenii ajung să fie vrăjiţi de perspectiva viitorului. Din momentul în care conceptul de viitor intră în viaţa noastră, probabil prin intermediul așteptării împlinirii primei promisiuni făcute de părinţi, viitorul ne acaparează tot mai cuprinzător perspectiva. De fapt, cu cât ne distanţăm mai mult de o viaţă condusă de instinctele de supravieţuire, cu cât ne educăm mai mult, cu atât ne descoperim mai fascinaţi și, de la un punct încolo, mai dependenţi de viitor.
În ciuda revoluţiilor hedoniste, reiterate constant, fascinaţia pentru viitor are un magnetism care depășește recompensa plăcerii prezentului. Muncim pentru viitor, planificăm pentru viitor, economisim pentru experienţe din viitor, ne încurajăm anticipând viitorul. La capătul opus al spectrului, renunţăm la noi înșine atunci când renunţăm la viitor…
Cu alte cuvinte, deși de obicei suntem avertizaţi să avem grijă la impactul prezentului asupra viitorului nostru, ar trebui să fim cel puţin la fel de mult preocupaţi de impactul viitorului asupra prezentului nostru. Pentru că, intuitiv, într‑o măsură mai mare sau mai mică, toţi realizăm că viitorul pe care ne străduim să‑l modelăm în prezent ne modelează el însuși prezentul, iar paradoxul acesta face ca viitorul să rămână într‑o continuă prefacere ontologică în mintea noastră. Pentru că nu putem să‑l influenţăm în mod absolut și nici nu putem să‑l prevedem cu acurateţe, probabil nu vom reuși niciodată în această viaţă să stabilizăm formula reprezentării mintale a viitorului. Viitorul rămâne terenul de joacă de pe care determinismul și liberul‑arbitru vor continua să ne încurce înţelegerea într‑un ghem care deșiră la infinit imposibilităţi și potenţialităţi.
Uneori viitorul ne pare solid și imutabil ca o stâncă, alteori – un teren nisipos care se conturează în lumina alegerilor pe care le facem în fiecare moment. Dacă ne gândim la viitor ca la un efect al cauzelor deja prezente, putem vedea ordinea, dar și fatalismul vieţii. Dacă ne raportăm la viitor ca la un rezultat al alegerilor noastre libere, viitorul devine un orizont, o fascinantă graniţă dincolo de care totul este posibil – cele mai uimitoare visuri și cele mai mari coșmaruri deopotrivă. Iar la intersecţia dintre aceste perspective, incertitudinea viitorului nu este eliminată nici măcar de previziunile din textul sacru al Scripturii. Profeţiile biblice nu sunt o soluţie la căutarea noastră de a deveni îmblânzitorii viitorului, ci mijloace creative de comunicare între Dumnezeu și om, al căror scop este salvific și pedagogic.
Și atunci rămâne sarcina noastră de‑o viaţă să învăţăm despre viitor, împăcaţi cu gândul că nu vom reuși niciodată să știm cât de aproape am ajuns de cea mai bună înţelegere posibilă. Viitorul va continua să fie cea mai reală prezenţă ireală din vieţile noastre, cel mai vizibil impuls invizibil de a acţiona pe căi neprevăzute uneori de niciun alt om și nici de noi înșine. În tot acest mister însă, există un alt mister care ne ponderează neliniștile. Nu știm cum (deși avem diverse teorii cu privire la asta), dar credem că Dumnezeu a îmblânzit viitorul. Nu știm cum, dar pentru Dumnezeu viitorul nu este un mister sau o nebuloasă cu care trebuie să trăiască pentru toată eternitatea. Iar grija Lui pentru noi ne face să credem că, în faţa necunoscutului pe care nu‑l putem explora dincolo de un punct, nu suntem singuri. Când am ajuns la capătul absolut al putinţelor noastre, încă ne mai rămâne o posibilitate: să închidem ochii și să întindem mâna. Cineva este gata să ne treacă dincolo, Cineva care vede ceea ce noi nu vedem.
Sursă: https://semneletimpului.ro/