Să reușești o retrospectivă cuprinzătoare a anului care a trecut e o sarcină care depășește abilităţile unui singur om. E nevoie de expertiză în multe domenii și de multă clarviziune. Și, în tot acest timp, suntem conștienţi că orice retrospectivă este incompletă.
Oricât de multe știm despre ceea ce s-a întâmplat, nu știm suficient pentru a ne forma o imagine definitivă sau măcar obiectivă cu adevărat. Cu toate acestea, simţim constant nevoia de retrospectivă, pentru că simţim nevoia să înţelegem lumea în care trăim.
O afirmaţie precum cea anterioară poate fi contrariantă dacă avem în minte persoane care nu par să aibă vreun interes pentru înţelegerea lumii. În realitate, pe diferite paliere, fiecare dintre noi încearcă să înţeleagă acea fărâmă de lume care e relevantă pentru sine. În unele cazuri, fărâmele altora par infime pe lângă ale noastre și de aceea ne e de folos o perspectivă mai largă – dimensiunile lumii tind către infinit și când urcăm treptele grandorii universului, și când ne cufundăm în lumea microscopică. Așezată în acest sistem de referinţă, cunoașterea sau înţelegerea noastră despre lume rămâne inevitabil o fărâmă.
De ce ne interesează deci să înţelegem lumea în care trăim? Pentru că altfel nu putem să ne înţelegem pe noi. Pentru că nu putem să trăim fără o credinţă cu privire la noi, la cine sau ce suntem, la motivul pentru care trăim sau alegem să trăim. Nu putem nici în cele mai nepăsătoare clipe ale noastre să trăim în afara unei filozofii de viaţă. Nu putem scăpa de întrebările despre noi cum nu poate apa să existe fără unul dintre elementele chimice care o compun. Întrebările noastre, oricât de adânci sau de (aparent) superficiale, vorbesc despre fărâma de lume de care suntem preocupaţi; sunt intrinseci vieţii noastre.
De fapt, ceea ce ne interesează în substraturile cele mai adânci ale subconștientului este retrospectiva subiectivă a vieţii noastre. Ce am aflat nou sau ce ne-am amintit despre noi. Ce speranţe pentru azi și pentru mâine am căpătat. Cei mai mulţi dintre noi trăim cu convingerea că suntem mai pregătiţi pentru mâine datorită a ceea ce am trăit azi. Cine simte că a pierdut forţa acestui motor intern își pierde treptat însăși dorinţa de a trăi. De aceea, combustibilul speranţei este fundamental pentru mecanismul vieţii.
Indiferent cât avem sau ce reprezentăm în societate, indiferent de identitatea pe care ne-am clădit-o sau pe care ne-am deconstruit-o, ceea ce ne poartă mai departe este speranţa, care face din noi toţi niște așteptători. Putem ironiza, batjocori, dispreţui sau urî așteptarea, dar ea ne susţine viaţa la fel cum o face respiraţia. Nu putem trăi fără speranţă după cum nu putem trăi fără aer – nu putem trăi altfel, așadar, decât așteptând.
Oamenii s-au întrebat dintotdeauna ce înseamnă să trăiești cu adevărat. Merită să privim la această străduinţă prin prisma întrebării la care în cele din urmă se reduce: ce așteptăm cu adevărat?
Sursă: https://semneletimpului.ro/