Fericirea este un cântec pe care îl iubim, dar pe care arareori îl mai cântăm.
Este cântecul acela drag din copilărie, pe care îl cântam de dimineaţa până seara, în fiecare zi. E melodia pe care o iubeam și care ne iubea la rândul ei, melodia în care ajunseserăm să locuim. Starea aceea în care credeam că viaţa, în esenţa ei, este bună și că ne e bine trăind-o.
Pe măsură ce am îmbătrânit, accesul la melodie a devenit tot mai dificil, așa că, într-un târziu, am încetat să mai cântăm acest cântec. În cele din urmă, am uitat melodia originală și ne-am mulţumit cu copii și remixuri ieftine, care ne promiteau să ofere fărâme din gustul familiar al fericirii. Am numit acest înlocuitor distracţie și urmărirea ei a devenit noul nostru scop în viaţă.
Problema cu satisfacţia instantanee este că se tocește în scurt timp. Așa că am ajuns la următorul hit – „să ne distrăm până la moarte”, așa cum a spus-o atât de franc Neil Postman.[1] Uneori, vânătoarea noastră era întreruptă de acea veche melodii, care ne ajungea din urmă. Se întâmpla mai ales atunci când auzeam alţi oameni fredonându-și cântecul lor de fericire – oameni care, într-un fel magic, nu pierduseră accesul la cântecul lor secret. În loc să căutăm notele propriului nostru cântec, am preluat cântecul lor, încercând să consumăm fericirea altor oameni, care a fost comercializată peste tot: la radio și la televiziune, în muzică, în reclame și în filme.
Am devenit dependenţi. Uite! Fericirea este încă în preajmă! Alţii au găsit-o deja ori s-au prefăcut că o au (diferenţa dintre cele două categorii nu este întotdeauna detectabilă). Bineînţeles, aveam bănuiala noastră că acești „oameni fericiţi strălucitori” („shiny happy people”, REM) ascund un alt adevăr „în spatele ochilor albaștri” („behind blue eyes”, Limp Biskuit). Dar nu conta: fericirea surogat era încă cea mai bună variantă pe care o aveam.
Adevărul
Suntem capabili să ne prefacem foarte mult timp. Dar dacă nu poţi scăpa de sentimentul că ceva nu este în regulă, ce faci? Privești în interiorul tău: de multe ori, trupurile și sufletele noastre depun mărturie despre adevăruri profunde gravate în noi. Și astfel, într-o zi, s-ar putea să te uiţi în oglindă și să te întrebi cine ești cu adevărat, cine ai devenit și dacă trăiești cu adevărat viaţa după care ai tânjit mereu.
Există o zicală cunoscută: „Copiii și beţivii spun întotdeauna adevărul.” Avem o mulţime de dovezi că alcoolul este departe de a fi un „ser al adevărului”, dar există o situaţie în care și unii, și alţii ar putea spune adevărul, deși în mod involuntar. Mă gândesc la cântecul clasic pentru copii „Dacă ești fericit și știi asta, bate din palme!” („If you’re happy and you know it, clap your hands”, tradus în română în varianta „Dacă vesel se trăiește, bate-așa!”), care de fapt a devenit un cântec popular asociat consumului de băuturi alcoolice.
Originea cântecului este oarecum obscură: în timp ce melodia pare să fi fost creată în anii 1930, cântecul preluat de pedagogi a devenit popular în America anilor ’60. În 1971, Jonico Music a solicitat drepturi de autor asupra acestui cântec popular, atribuindu-i-l compozitorului și textierului portughezo-american Joe Raposo.
Oricât de curios ar părea, s-ar putea să fi descoperit ceva aici. Așadar, în timp ce fredonăm cântecul, să săpăm mai adânc în cuvintele lui.
Dacă
Cântecul începe cu un cuvânt mic, discret – „dacă”. Sunt patru litere care trasează deja o direcţie și care împart oamenii în categorii. Fericirea nu este o stare constantă, ea vine și pleacă. Uneori suntem fericiţi, alteori nu, și depinde numai de noi să observăm când suntem (ne)fericiţi. S-ar putea să ai motive destul de bune să fii fericit(ă), așa că aruncă o privire mai atentă la ce anume te face cu adevărat fericit(ă)! Și dacă ești, atunci bucură-te de asta!
Acest „dacă” indică natura trecătoare a fericirii. Pentru că fericirea ne provoacă: „Prinde-mă, dacă poţi!” Fericirea nu poate fi imaginată, ea trebuie urmărită. Nu este niciodată un dat, dar este dată. Fericirea nu poate fi forţată, dar poate fi forjată, modelată.[2] „Fiecare este arhitectul propriei fericiri”, spune un proverb. Mai simplu spus, depinde de noi dacă vrem să fim fericiţi și dacă alegem să rămânem pe acest drum. În timp ce încercăm să punem mâna pe fericire, am putea fi la rândul nostru capturaţi de ea. Ne putem influenţa fericirea doar într-o anumită măsură – potrivit experţilor, controlăm aproximativ 50% din nivelul nostru de fericire.
Dacă întâlnești fluturele rar al fericirii, bucură-te de prezenţa și frumuseţea lui și încearcă să nu-i atingi aripile, ca nu cumva să nu-și mai poată continua zborul!
Dacă vezi un curcubeu atârnat de cer, bucură-te de pleiada de culori frumoase, fără a încerca să găsești locul de unde vine! E o chestiune de perspectivă – consideră-te binecuvântat de cadou!
Fericit
Fericirea poate fi măsurată, cercetată, localizată, comercializată și vândută. E un cerc complet. Comportamentul nostru indică dacă suntem fericiţi sau nu. Raportul Fericirii Globale, publicat de Organizaţia Naţiunilor Unite, „folosește datele sondajelor globale pentru a raporta modul în care oamenii își evaluează propria viaţă în peste 150 de ţări din întreaga lume”.
Fericirea a fost cercetată încă din anii 1960 de o mare varietate de discipline știinţifice, „inclusiv gerontologie, psihologie socială și psihologie pozitivă, cercetare clinică și medicală și economia fericirii”.
Căutarea fericirii poate fi prin excelenţă o preocupare a americanilor, dar secretul pentru atingerea fericirii este deţinut de scandinavi. Cel puţin asta arată Raportul Fericirii Globale din acest an, care desemnează Finlanda, Danemarca și Islanda pe primele trei locuri în topul celor mai fericite ţări din lume. Cu siguranţă, nu este o coincidenţă faptul că singurul Muzeu al Fericirii din lume este situat în Copenhaga, Danemarca.
Editorii știu, la rândul lor, că tot acest demers de căutare a fericirii poate fi convertit într-o afacere bună. Nenumărate cărţi despre căutarea pe cont propriu a fericirii sunt publicate în fiecare an.
În primul rând, fericirea trebuie trăită „pe propria piele”. Fericirea este un modus operandi (o „manieră de lucru”). Nu este un produs pe care îl cumpărăm și îl consumăm și nici un sentiment pe care îl producem. Fericirea este o stare în care intrăm.
Cunoașterea
S-ar putea să ni se întâmple lucruri bune, dar să nu le deslușim adevărata natură – să nu ne dăm seama că sunt binecuvântări. În cuvintele lui Albert Einstein: „Există doar două moduri de a-ţi trăi viaţa. Unul este ca și cum nimic nu ar fi un miracol. Celălalt este ca și cum totul ar fi un miracol.” Conștientizarea fericirii face parte din experienţa noastră. Versul „dacă ești fericit și știi asta” sugerează posibilitatea de a rata fericirea chiar în timp ce o trăim. Este posibil să considerăm binele de la sine înţeles și să ne plângem de tot ce nu funcţionează în favoarea noastră. Pentru a cunoaște din proprie experienţă fericirea adevărată, trebuie să fim deschiși către dar și către miracol. De multe ori ne dăm seama doar retrospectiv că am fost fericiţi într-un anumit moment al vieţii noastre. Avem tendinţa de a rata lucrurile fericite chiar în timp ce ni se întâmplă, dar devenim nostalgici odată ce ieșim din această stare de fericire.
Cunoașterea include și cunoașterea lucrurilor pe care nu ar trebui să le cunoaștem, așa cum subliniază Dietrich Schwanitz, autorul clasicului Bildung. Alles was man wissen muss („Educaţia. Tot ce trebuie să știi”).[3] În epoca actuală a informaţiilor, înconjurată de notificări, „binecuvântarea de a nu ști”[4] devine un bun de lux. S-a vorbit mult despre teama de a pierde (engl. Fear of Missing Out, abreviat FOMO), un efect secundar destul de toxic al utilizării reţelelor sociale.[5] Până când cineva a subliniat că există și o latură bună a neștiinţei. Prin urmare, a fost inventat conceptul de „bucurie de a pierde” (engl. Joy of Missing Out, abreviat JOMO). Se crede că acesta este un antidot pentru FOMO.
„Cunoaște-te pe tine însuţi” a fost una dintre maximele delfice înscrise în curtea Templului lui Apolo din Grecia antică. O maximă care ar trebui să fie inscripţionată și în curtea fericirii noastre. Află ce te face cu adevărat fericit și de ce! Dacă sondezi în această direcţie, vei găsi, în mod inevitabil, și lucrurile care nu te fac fericit – acestea sunt informaţii preţioase, care adâncesc cunoașterea de sine. Abia atunci poţi intra în templul propriei tale fericiri.
Este adevărat, fericirea este trecătoare, un cadou-surpriză livrat în atmosfera anostă a cotidianului, și are doza ei de întâmplare. Îmbrăţișeaz-o așa cum ţi se arată – sau așa cum a spus-o Anne Lamott atât de strălucit în cartea ei despre redescoperirea milei: Halleluja anyway („Aleluia oricum”)[6]!
Aplauzele
Adevărata fericire va găsi o modalitate de a se exprima, ea nu rămâne taciturnă. Trebuie să găsim modalităţi de a sărbători binele din viaţă – fără a deveni puerili și fără a ne refugia în aventuri escapiste. În fericirea adevărată, nu există loc pentru pozitivitate falsă sau pentru acel confort de care ajungem dependenţi. Aplaudatul, tropăitul și strigătele sunt simple modalităţi prin care putem exprima ce simţim. Exprimarea fericirii nu trebuie să fie întotdeauna zgomotoasă ori chiar respingătoare.[7]
Uneori un zâmbet spune tot. Dar oricare ar fi forma de exprimare, aceasta va fi întotdeauna intenţionată. Așadar, dacă știi că ești fericit(ă), arat-o! Acest lucru va face mai intensă experienţa și te va ajuta să îţi conștientizezi mai bine starea.
Repetă!
Și apoi repetă! Atunci când copiii se bucură cu adevărat de un lucru sau de o experienţă, vor să o repete. Ascultăm de mai multe ori melodiile care ne plac. Repetiţia nu este doar mama învăţăturii, ci este și distracţie. Fericirea trebuie repetată, așa încât să devină parte din experienţa noastră zilnică.
Fericirea de ieri are puţină valoare. Și totuși societatea noastră pare blocată într-o buclă permanentă a presupusei fericiri din deceniile trecute. Mantra este: „Retrăiește anii ’70, ’80, ’90!” Nu despre acest gen de repetare vorbesc, pentru că ea reprezintă numai o încercare de a intra în mașina timpului evadând din prezent. Adevărata fericire este strâns legată de momentul prezent. Poate fi găsită doar aici și acum. Nu putem îngheţa și dezgheţa într-o clipă fericirea, dar putem repeta cântecul, putem reintra în stare și putem alege să trăim fericiţi pentru totdeauna, dacă acceptăm că fericirea este un proces ce se derulează de-a lungul vieţii.
Amintirile
În timp ce scriu aceste rânduri, soţia mea cântă la flaut. Nu a mai cântat de ani de zile și este o coincidenţă amuzantă că, dintre toate zilele, a ales-o pe cea de azi ca să cânte. Dorinţa de a fi fericiţi este dăltuită în inimile noastre încă de la naștere. Abia mai târziu o pierdem. E ca în cazul flautului, un instrument pe care îl stăpâneam cândva, dar pe care l-am scos din nou la lumină abia după 20 de ani.
Așa că haideţi să scoatem instrumentele noastre vechi și să cântăm! Poate că sunt dezacordate, poate că ne vom simţi stângaci, ca niște începători, pentru că ne-a lipsit exerciţiul, dar ne vom găsi calea înapoi. Să ne lăsăm inima să cânte din nou, să batem din palme și să strigăm: „Dacă ești fericit și știi asta…”
Sursă: https://semneletimpului.ro/