AcasăAnalizeLucrurile care contează

Lucrurile care contează

Se spune că, odată cu trecerea timpului, devenim mai înţelepţi. Oare cât de înţelepţi am devenit după o pandemie globală cu milioane de morţi, un război aproape de graniţă, probleme economice și multe drame personale în care suntem prinși ca în mrejele unei furtuni uriașe?

Adesea, vremurile grele pe care le trăim, singuri sau împreună, sunt cei mai buni profesori; sunt dascălii îndrăzneţi care ne confruntă cu realitatea, fără minciuni și menajamente. Tot vremurile grele ne descoperă că, pentru lucrurile care contează, suntem dispuși să înfruntăm obstacole, să acceptăm riscuri, să facem tot ce trebuie pentru a recâștiga siguranţa pierdută.

Deși au pretins sacrificii enorme și adaptarea la o realitate aflată în continuă schimbare, restricţiile pandemice au adus și speranţa că eforturile comune vor scurta timpul de așteptare până la reintrarea în „normalitate”. Oamenii au dovedit că pot găsi căi de a merge mai departe în ciuda dificultăţilor și a necunoscutului.

Dintr-o altă perspectivă, ucrainenii care au fugit din calea războiului, lăsând în urmă și ameninţarea morţii, dar și viaţa așa cum o știau, au dovedit că au tăria să o ia de la capăt în alte colţuri de lume. Solidaritatea semenilor de peste hotare a demonstrat, la rândul ei, că vremurile dificile ne pot învăţa să ne reevaluăm obiceiurile și concepţiile. Să fim mai curajoși decât suntem pe timp de pace, stabilitate sau abundenţă. Să mutăm și munţii din loc când nevoia o cere.

Adevărurile dureroase și memoria de scurtă durată

Partea mai puţin bună în această formulă a învăţării este că uităm repede lecţiile predate de greutăţi. În lipsa condiţiilor potrivnice și a nostalgiei pe care o induc (faţă de valorile de bază), redevenim ușor de influenţat de provocările inerente vieţii – frământările legate de muncă, neajunsuri și eșecuri, eterna competiţie cu ceilalţi ori cu perfecţiunea artificială din mediul online și întâmplările care ne împiedică să mai vedem imaginea de ansamblu, angrenându-ne în lupte stresante, cu o miză prea mică pentru a merita să fie purtate.

Una dintre concluziile trase în ultimii ani se referă la faptul că adevărurile dureroase, adică lecţiile învăţate pe calea cea grea, se înregistrează în memoria de scurtă durată.

Dacă, după evenimentele cauzate de Covid-19, am îmbrăţișat ideea regăsită pe buzele multor oameni („Eram fericiţi, și nu știam”), în perioada postpandemică și-au reintrat în drepturi vechile gânduri, împreună cu verdictele lor tăioase, axate pe ce este negativ, problematic sau neprietenos. Altfel spus, s-a reinstalat obiceiul de a vedea, cu precădere, partea goală, dezamăgitoare a paharului.

Această pendulare între două abordări diferite m-a determinat să-mi analizez mai bine tiparele de gândire, pentru a îmbunătăţi modul în care mă raportez la mine, la lume, la trăirile de zi cu zi. Este drept, într-o viaţă consumată pe fugă, în care timpul se scurge cu o viteză uluitoare, exerciţiile de autocunoaștere nu par un obiectiv de plasat în topul priorităţilor. Gândindu-ne însă la beneficiile unei bune înţelegeri cu și despre propria persoană, realizăm că timpul petrecut cu noi înșine nu este unul pierdut. (Re)descoperirea și mobilizarea resurselor latente de care dispunem pentru a ne face singuri viaţă mai bună ar trebui să reprezinte un punct de interes pe agenda tuturor.

Picătură cu picătură

Am învăţat, așadar, că cea mai potrivită persoană în carne și oase care mă poate ajuta în momentele de cumpănă sunt chiar eu. Ceea ce nu ar trebui totuși să mă reţină de la a cere sprijinul la nevoie (evident, de la a-l și oferi).

Puterea comunităţii este imensă, dar relaţiile „unu la unu” sau grupurile mici de persoane exercită o forţă de neegalat pentru cei care trec prin probleme. Distanţarea fizică din timpul pandemiei, nevoia de a întrerupe contactele sociale, în scopul de a preveni răspândirea virusului, a reconfirmat importanţa comunicării, a colaborării și a întrajutorării în societate.

Totodată, exemplele recente de implicare în favoarea refugiaţilor ucraineni au demonstrat că oamenii nu fac bine doar pentru a primi ceva în schimb: laude, recompense în bani sau returul favorului. Graţie umanităţii din noi, contactul indirect cu o criză majoră declanșează empatia privitorilor. Dar spiritul de solidaritate dovedit în situaţii-limită ar trebui cultivat și replicat inclusiv în contexte de viaţă des întâlnite și ignorate tocmai din cauza caracterului lor uzual. Pentru că picătură cu picătură se face un ocean.

Bucuria lucrurilor mărunte

Ultimii ani m-au învăţat și că atenţia sporită acordată aspectelor negative nu le suprimă pe cele pozitive, dar le face invizibile. În pandemie s-a vorbit mult despre bucuria lucrurilor mărunte, însă reluarea traiului obișnuit a preschimbat bucuria în goana caracteristică omului modern, aflat mereu în căutare de ceva nou – pe plan emoţional, fizic, material, financiar sau spiritual.

În cursa zilnică pentru fericire, încerc să păstrez acea lecţie a „puţinului” care ne face fericiţi. Nu pentru a mă opri din a căuta să obţin mai mult, ci pentru a trăi, la tot pasul, cu inima împăcată. Este nevoie de un efort conștient ca să observ partea plină a paharului, căci obișnuinţa îmi spune să ţin cont de ceea ce nu funcţionează conform așteptărilor, de ceea ce lipsește sau de ceea ce este în plus. Adică de erori, bătălii pierdute, piedici și presiuni. Când se întâmplă astfel, părţile bune rămân în urmă, ca și când nu ar exista.

Cheia menţinerii atenţiei pe lucrurile cu adevărat importante stă în a fi, minut de minut, recunoscători pentru ceea ce ne umple sufletul, în mod real, cu liniște, bucurie, entuziasm, forţă, curaj, pasiune, dragoste și încredere.

Mecanismele de apărare

Provocările pandemiei și nevoia de a părăsi clasica zonă de confort din cauza unor schimbări nedorite, printre care și pierderea locului de muncă, mi-au descoperit lucruri noi despre mine, unele nu tocmai plăcute, altele îmbucurătoare chiar. Mai mult, mi-au descoperit limitele, exprimate în unele aspecte mai lejer decât aș fi crezut, în altele, destul de rigid, aparent de necombătut.

Am constatat cu bucurie că, într-adevăr, „nevoia te învaţă”. Și am realizat că nu situaţiile dificile ne fac mai buni, mai puternici și mai înţelepţi. Ele doar scot la iveală ce este deja în noi, ne învaţă cum să punem în practică acel „plan de urgenţă”, bazat pe un potenţial trecut cu vederea în condiţii de comoditate și confort existenţial.

Când nu suntem împinși de împrejurări să facem un lucru sau altul, este mai ușor să cădem pradă gândurilor automate, iraţionale care ne spun că avem șanse infime de reușită.

În aceste condiţii, teama de eșec ia amploare, convingându-ne să abandonăm cursa înainte de a o începe. Intervin astfel mecanismele de autoapărare care ne încredinţează că-i mai bine să nu încercăm deloc decât să încercăm și să ieșim pierzători.

Pe de altă parte, când împrejurările ne obligă la acţiune, nu mai avem timpul și energia necesare să supunem fiecare alegere aceluiași proces minuţios de autosabotare. Și atunci, chiar dacă ajungem să înotăm împotriva curentului, instinctul de conservare ne face să luptăm până la capăt.

Cu siguranţă, evenimentele ultimilor ani au testat limitele tuturor. Și mulţi au descoperit că sunt mai puternici decât credeau. În ceea ce mă privește, lecţia învăţată la acest capitol poate fi redată în următoarele idei: 1) nu dificultăţile, ci lipsa lor ne face mai vulnerabili; 2) nu trebuie să așteptăm apariţia unor situaţii de criză pentru a ne cunoaște și a ne folosi atuurile; 3) nu trebuie să lăsăm gândurile automate să ne „protejeze” de eventuale eșecuri prin lipsă de acţiune.

Mirajul falselor nevoi

Niciodată n-am fost un fan al consumerismului, cu atât mai mult acum, după ce stilul de viaţă impus de contextul pandemic a devoalat mirajul falselor nevoi, al golurilor umplute cu lucruri materiale, de preferat cât mai scumpe și cât mai dezirabile în ochii tuturor. Resetarea valorilor venită pe acest fond mi-a reconfirmat un adevăr bine știut: simplitatea reprezintă o comoară subevaluată a zilelor noastre. Fără a face abstracţie de factorul subiectiv, care individualizează alegerile și modul în care oamenii își evaluează propriile nevoi, am putea spune că simplitatea, prin componenta ei naturală, firească, lipsită de artificii, ar trebui să fie un principiu esenţial în gândire, în conduită și în filozofia de viaţă.

Experienţa pandemiei m-a ajutat să resimt mai puţin presiunea de a face achiziţii, învăţându-mă, prin greutăţile economice ridicate, cum să gestionez stresul financiar, să convertesc obstacolele în oportunităţi și să deprind bune obiceiuri de cumpărare, în baza aceluiași criteriu al simplităţii.

Fără îndoială, una dintre cele mai importante lecţii desprinse din șirul evenimentelor recente este cea privind avantajele paradoxale ale unui trai minimal. Când omul este nevoit să se descurce cu (mai) puţin, creierul se vede constrâns să propună soluţii atipice pentru a atinge un nivel bun al satisfacţiei în viaţă, să cultive disciplina și moderaţia, să caute variante alternative, să iasă câștigător nu la cursa subzistenţei, ci la cea a trăirii în mod plenar.

Lucrurile care contează

Dacă vremurile grele ne modelează prin nevoia de adaptare, introspecţia ne duce mai departe, dându-ne posibilitatea să trăim asumat, implicat, conștient, și nu prin intermediul pilotului automat sau „pe repede înainte”, fără a căuta straturile adânci ale existenţei.

Explorarea universului interior, dar și a lecţiilor pe care realitatea obiectivă ni le oferă, contribuie la creșterea noastră spirituală, în pofida condiţiilor descurajante și precare.

După trecutul recent, știm că viaţa nu vine „la pachet” cu instrucţiuni de utilizare, că fiecare are de parcurs un drum diferit, menit să îl înveţe fericirea, compasiunea, autenticitatea și importanţa deschiderii către noi orizonturi.

Știm că nu toate ne sunt folositoare, având datoria de a fi selectivi cu lucrurile cărora le acordăm un loc privilegiat în sistemul nostru de valori, în practica noastră, în inimă.

Știm că suntem datori să păstrăm și să ne respectăm convingerile, pentru a trăi în concordanţă cu ceea ce credem, cu lucrurile care contează.

Pentru mine, cea mai recentă revelaţie este și cea mai înspăimântătoare: nu moartea este finalul existenţei de aici și acum, ci viaţa trăită fără bucurie, la cheremul capriciilor unor împrejurări oscilante – o viaţă egoistă, depersonalizată, pierdută în vacarmul automatismelor cotidiene.

Cineva spunea că unii oameni găsesc o problemă pentru fiecare soluţie. Ce consider că ar trebui să facem cu lecţiile, învăţăturile, revelaţiile pe care experienţa ni le dăruiește? Să le transformăm în soluţii, și nu în probleme care să ne ţină pe loc, captivi ai acelorași obiceiuri limitative.

Sursă: https://semneletimpului.ro/

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

6,472FaniÎmi place
258CititoriConectați-vă
1,440AbonațiAbonați-vă

ARTICOLE RECENTE

Cum să creștem acolo unde ne-a așezat Dumnezeu

Ţi-ai făcut timp vreodată să te minunezi de frumuseţea unui copac? Înalţi, maiestuoși și puternici, copacii ne furnizează oxigenul de care avem nevoie pentru a trăi. Într-un editorial al revistei Reader’s Digest am găsit recent o poveste...

Gabriela Isac și Daniela Ciornaia- moderatoarele jocului de masă “keep cool” | Matinal

În jocul KEEP COOL, de la trei la șase jucători reprezintă grupuri de țări precum Europa, OPEC, țările în curs de dezvoltare și altele. Timp de o oră-două de joc ei pot alege între...

Ștefan Popov – Impactul noilor tehnologii asupra stării psiho-emoționale | Matinal

Ştefan Popov ne-a vizitat împreună cu Loona Robot- asistentul său patruped. Cu el am vorbit despre miturile legate de tehnologii, de unde apare frica de nou, și cum ne putem împrieteni cu inovațiile tehnologice....

ALTE ARTICOLE

Cum să creștem acolo unde ne-a așezat Dumnezeu

Ţi-ai făcut timp vreodată să te minunezi de frumuseţea unui copac? Înalţi, maiestuoși și puternici, copacii ne furnizează oxigenul de care avem nevoie pentru a trăi. Într-un editorial al revistei Reader’s Digest am găsit recent o poveste...

Inteligenţa emoţională – O perspectivă biblică

Cei care vor atinge succesul în cele din urmă nu doar că le vor spune altora adevărul, dar și-l vor spune lor înșiși. Când un grup de voluntari au fost privaţi de somn două nopţi,...

Sfântul care Îl ura pe Dumnezeu

Martin Luther credea că știe precis ce așteaptă Dumnezeu de la el și, în strădania lui neobosită de a-I face pe plac, ajunsese – culmea – să Îl urască. Un adevăr cu care mulţi ne...